Shape of my heart

Try, cry, try

Cat de bine ne face singuratatea? Ce invatam din suferinta? Care e limita dintre durere si intelepciune sau maturizare?


Cand esti liber si singur, dar nu te agati cu disperare de al doilea statut, ai sansa sa faci ceva in timpul pe care ti-l administrezi cum doresti. Libertatea asta este uneori subevaluata: spatiul cu tine, autocunoasterea si posibilitatea de a nu da socoteala nimanui sunt extrem de importante. Cand ma gandesc la cat de stresata eram datorita fluturasilor din stomac sau pentru ca nu m-a sunat toata ziua; la fel si cu intalnirile: cum sa fac sa arat impecabil, cum sa par mai slaba, mai inalta sau mai trendy mandy. Fara stresul asta, constat ca fac toate astea, arat bine, ma simt bine in pielea mea, ma dichisesc, dar doar pentru mine si atat. O fac in mod natural, relaxata, fara sa ma sinchisesc de ce ar putea spune ceilalti, sau un partener de exemplu.


Revenind la libertate, ea consta in ordonarea si dezordonarea propriei zile, stari, emotii sau decizii. Daca am chef sa stau sa plang 2 ore la un film siropos, e ok: nu va fi nimeni care va face glume nesarate cu un ochi critic si ironic. Daca vreau sa stau sa muncesc continuu la un proiect timp de un weekend, fac asta si nu trebuie sa am remuscari ca am refuzat o invitatie la munte sau mare de exemplu. Si o faza funny: daca vreau sa mananc o cutie intreaga de inghetata cu ciocolata la miezul noptii pentru ca mi s-au inecat corabiile, fac asta si nu se uita nimeni lung la mine. :P


Poti iubi si poti fi iubit si in afara unei relatii de amor. Poti sa ai prieteni pe care sa-i admiri, la care sa tii; poti sa ai familia langa tine si sa le faci demonstratii de iubire mai des; poti sa faci un voluntariat la un spital, la un azil de batrani si sa aduci un zambet si o alinare. De ce sa ne limitam iubirea, cand suntem capabili si avem de oferit mult mai mult decat ne imaginam?


Spatiul cu noi insine ne ajuta in autoeducare: putem sa ne facem o analiza la sange si sa recunoastem unde am gresit, sa ne vedem fara menajamente greselile, pacatele, rautatile. Ca apoi sa ne apucam sa le corijam, sa le eliminam, sa scapam de praful asta adeseori dens asezat pe sufletul nostru.


Suferinta nu e si nu trebuie corelata cu singuratatea; e o iluzie sa crezi ca esti singur. E ca si cum iti inchizi obloanele si stai in casa, imaginandu-ti ca dincolo de tine, de casa ta e un hau imens. Nu-i asa. Iar daca suferim, daca ne doare, daca consideram ca totul e in neant, e cazul sa ne asumam egoismul si orgoliul. Astea dor. Dar suferinta prin care toti trecem la un moment dat ne invata ceva esential: sa fim mai blanzi si mai ingaduitori cu oamenii, sa fim capabili sa ne iertam pe noi insine dar si pe ceilalti.


Durerea si maturizarea...E ca si cu un copil care pentru primii sai pasi indura multe cazaturi. Nu te poti lasa invins de viata si de ce-ti ofera ea, bune sau rele.
Trebuie sa avem inocenta de a o lua de la capat incontinuu.


Cred ca o eternitate de cazaturi, de incercari, de dureri, de fericire, si tot asa este mai buna de mii de ori decat eternitatea drumului liniar, larg si inactiv.


"Doar viata pe care o traim pentru altii este o viata ce merita sa fie traita." – Albert Einstein

"Viata este uneori foarte zgarcita: trec zile, saptamani, luni si ani fara sa simti nimic nou. Totusi, odata ce se deschide o usa, o adevarata avalansa patrunde prin spatiul deschis. Acum nu ai nimic, iar in clipa urmatoare ai mai mult decat poti accepta." – Paulo Coelho

"Invata a muri! Cine invata sa moara, nu stie sa mai fie rob. El este deasupra sau cel putin in afara oricarei impilari." – Seneca

Sunshine

Vechi versus Nou

Nimic nu se schimba, totul se transforma, spunea cineva demult. In esenta, noi, oamenii, ramanem neschimbati desi epocile se schimba, desi encadramentul se modifica, desi modelele de orice fel trec peste noi cu sau fara rost. Ne modificam orice, de la meserii pana la preocupari, insa principalele caracteristici comportamentale sau moduri de reactie raman in acelasi punct invariabil.

Gelozia, furia, emotia, timiditatea, tracul sunt relatate ca fiind mai mult sau mai putin decisive inca de pe vremea epopeilor grecesti sau ale vikingilor. In aceste epopei ne intalnim cu crime pasionale, peregrinari interminabile sau inconsecventa inexplicabila. Complet diferite ca structura, iata ca cele doua civilizatii sunt predispuse la erorile umane crase in egala masura.

Mereu si mereu avem impresia ca inventam lumea, ca traim cel mai intens, ca nimeni nu stie ce-i iubirea, ca suntem capabili sa deslusim marile enigme din interior si din exterior, insa... Nu-i deloc asa: totul a fost deja experimentat, dar sub alta forma si in alt context. E esential sa intelegem ca trecutul e un bun povatuitor si ca merita luat in serios si pus la loc de cinste. Pe cat de mult povetele lui sunt mai vii in sufletul nostru, pe atat de mult analizam de doua ori inainte de a decide.

Evident ca exista varianta de a te conforma in fata vietii si de a ramane indiferent si cinic in orice situatie, imuabil si complet detasat. Pentru multi, este un drum prestabilit si bine gandit. Devine un mod de viata.
Pentru altii, care sunt la fel de multi, viata se simte mereu cu alta vibratie, cu alta kharma daca se poate spune asa, iar o noua zi este un nou inceput cu o deschidere de multe ori extrema fata de cei din jur, fata de situatii, fata de orice.

In fond si la urma urmei, suntem suficient de liberi ca sa ne croim o perspectiva proprie, un context care sa se asambleze in mod ideal atat cu noi cei din prezent, din nou, cat si cu noi cei din trecut. Fiindca trecutul nu poate fi nici modificat si nici intr-un caz sters cu o radiera minune.

Vivo sonhando...

Traiesc visand, mor o data cu visele mele si capitulez in fata unui vis devenit realitate, fie frumos, fie urat. Cam asa suna o mica mostra de fericire semnata de mine.


Amagirea existentiala este ca suntem intotdeauna ca intre cer si pamant, prinsi intre doua planuri: vertical si orizontal. Viata cotidiana ne obliga repetitiv sa fim concreti, precisi si extrem de axati pe tot ce tine de materie, pe o materie perisabila, dar absolut necesara. Ne petrecem orele, zilele, lunile, anii sub opresiunea acestei materii, uitand voluntar ca mai exista si planul vertical, al spiritului, al chintesentei propriei fiinte, de care ne amintim atat de rar.

Trecem printr-o viata care nu e doar a noastra, ne purtam cu noi cu indiferenta frapanta si rece a prezentului. Mereu grabiti, mereu puternici, mereu nemultumiti, mereu dezamagiti...Unde este umanitatea in ecuatia asta daca noi nu mai suntem atenti nici macar cu noi insine?

Ma bucur ca mai pot inca sa contemplu si sa fiu prezenta in viata mea; si ma bucur la dublu cand constat ca nu-s singura. Dar oare peste 10 ani voi mai putea spune acelasi lucru?

Deja constientizez ca statutul de adult implica sacrificiu si chiar mai mult, un gen de indoctrinare, robotizare in activitatile zilnice plus o limitare a activitatilor considerate pana acum placute, revigorante. Nu zic ca nu trebuie sa existe asumarea responsabilitatilor, implicarea pe deplin in proiectele zilnice, ci doar ca e nevoie si de o implicare in viata pe verticala, in tot ce tine de planul cultural, afectiv, spiritual.

Insist pe anima, alma, corazon, suflet fiindca noi toti stim ca deseori un declick, o deschidere, o miscare pe latura asta te schimba pentru totdeauna. E cazul sa fie schimbarea pozitiva pe care ne-o dorim constient sau nu.


Asadar, hai sa inspiram si sa expiram cu forta si bucurie macar acum, cand primavara ia in natura totul de la zero barat si cand asteptam sarbatorile invierii. Poate o luam si noi ca atare si ne dam un refresh absolut. Garantez curcubeul de dupa.