Asteptare

Viata e un adevarat tur al asteptarii.
Mereu asteptam momentul viitor, dimineata urmatoare, telul urmator, visul urmator. Si mi se pare ca are sens pana la urma, fiindca a nu avea o noua asteptare la modul propriu, nu figurat, e chiar trist. Ca sa nu mai vorbesc de modul figurat, cand avem asteptari legate de ceilalti sau de anumite situatii. In orice caz, am ajuns la concluzia ca asteptarea e buna. Decid ca de acum incolo sa elimin din vocabularul si comportamentul meu termenul nerabdare. La ce bun atata nerabdare, cand pot foarte bine sa astept. E chiar frumos sa astepti, fara a avea asteptari. Sunt impotriva asteptarilor legate de oamenii din jur, fiindca sunt chiar inutile. E clar ca nimeni nu poate fi chiar 100% pe masura asteptarilor noastre. Asa ca mai bine renuntam la aceste expectative ilogice si daunatoare.
In orice caz, asteptarea propriu-zisa implica un termen si un sens. Nu poti sa astepti ceva care nu exista sau in care nu crezi. De pilda, cunoasterea posibilului tel la care vrei sa ajungi din punct de vedere profesional, face asteptarea si munca adiacenta mai usoara. Daca crezi ca poti sa ajungi intr-un loc pe care deja il vizualizezi, e posibil, cu multa rabdare, sa si ajungi acolo. Daca stii ca acolo, undeva, te asteapta o persoana ideala pentru tine, in care chiar crezi, dar despre care nu cunosti nimic, pe care n-o poti vizualiza in niciun fel, chiar daca iti trebuie enorm de multa rabdare, cu siguranta ca la un punct terminus al asteptarii calme, o vei intalni! Asa mi se va intampla si mie, mai ales acum, fiindca am de gand sa astept persoana potrivita pe care in 22 de ani de viata n-am intalnit-o nicio secunda. Nici macar nu stiu cum arata, cu ce se ocupa, ce viseaza. Si imi place asta, fiindca imi alimenteaza curiozitatea. Da, recunosc: nu l-am intalnit pe Mr. Right si poate va trece mult timp pana cand il voi intalni. Cu siguranta cel putin dupa ce imi termin studiile doctorale!
Asteptarea e frumoasa: ai timp sa te analizezi, sa analizezi restul lumii, sa interactionezi cum si cand vrei cu ceilalti, sa ai libertate, dar o libertate limitata de telul spre care tinzi, acel deziderat personal, acea nevoie a sufletului fara de care viata ar fi searbada.
Nerabdarea e o prostie, fiindca uiti de fapt nevoia primordiala si te indrepti spre orice ti se ofera in proximitate, fara a cumpani lucrurile, fara a vedea crasa nepotrivire.
Pe toate planurile, asteptarea are un rol, la fel si rabdarea, iar rasplata pentru cele doua e minunata de fiecare data, fiindca a presupus efort si timp. Totul cere timp in viata, si noi uitam asta in acest secol al vitezei. Dar nu timpi morti, ci un timp in care sa ne formam, sa ne cultivam, sa muncim pentru tot ceea ce ne dorim, pentru atingerea scopurilor profesionale si personale.
Reflectati la asta! Nu e un timp mort!

Made in Turkey

E greu de crezut ca un film european, realist dar un pic lacrimogen te poate face sa intelegi mai bine starea ta de fapt. E vorba de un film turcesc, "Issiz Adam"/"The Barren Man"/"Singuraticul" pe care l-am urmarit acum o saptamana si ceva si inca mi-a ramas bine intiparit in minte. E o poveste de dragoste, dar una in care te poti regasi, fiindca e foarte realist prezentata. Desi inceputul e parca rupt dintr-un basm, cu El care e atat de interesat de Ea, incat, dupa ce se vad intr-un anticariat si Ea pleaca, El o urmareste si-i face cadou cartea pe care si-o dorea. Si Ea nu prea-l baga in seama si chiar il respinge. Cam asa incepe. Asta mi se pare realist, pentru ca de fapt nu toate povestile de dragoste incep cu un coup de foudre. Ci se construiesc in timp, se consolideaza prin niste suisuri si coborasuri. Asa e si in cazul lor. Totul urmeaza cursul logic si firesc: tatonarea, indragosteala, apoi iubirea. Se pare ca nimic nu le poate distruge fericirea din relatia frumoasa, insa apare teama lui de a continua, de a se angaja definitiv, de a renunta la egoismul lui, la tabieturile lui singuratice. Dar poate ca despartirea aceasta e doar temporara. Asta va las pe voi sa aflati, nu mai divulg nimic.
De ce am spus ca acest film m-a facut sa ma inteleg mai bine? Fiindca am inteles ca fericirea e de scurta durata si viata are o duritate care te face mai puternic. Totul e sa stii sa te bucuri de scurtele momente de implinire din viata si sa te straduiesti sa nu te dezamagesti pe tine in restul timpului. Impacarea si multumirea ta sufleteasca e fundamentala si chiar te face sa relationezi mai bine si cu ceilalti, sa-i faci si pe ei fericiti.
Cu speranta ca veti vedea si voi filmul, astept impresii si pareri din partea voastra!
.

Blue Danube Waltz...

Pe muzica tonica a lui Strauss imi vine brusc inspiratia. Asta de cand ma stiu. Imi amintesc ca atunci cand eram mica ascultam Strauss la bunici si incepeam sa zburd prin toata casa si curtea. Ceva ma incanta la aceasta muzica tonica - poate ca ma reprezinta, poate ca asociez ascultatul ei cu evenimente si trairi pozitive. Da, asta trebuie sa fie. In orice caz, ma bucura si imi da chef maxim de viata. Si cand am chef maxim de viata, scriu aici. Buna asta, nu?
Pai hai sa ma apuc de scris atunci... Am o gramada de lucruri ce-mi vin prin minte, dar ma voi referi la o plimbare prin parc, ocazie cu care am stat si am studiat oamenii care treceau pe langa mine. Cupluri, bunici, adolescenti, toti aveau o stare anume. Unele perechi isi doreau sa epateze prin vestimentie - adica ea era foarte indecenta -, altele prin saruturi si gesturi lascive, iar altele devenisera deja o familie cu un copil sau doi, si nu mai epatau prin nimic, dadeau senzatia de plafonare. De asta poate ca e mai bine sa epatezi, decat sa intri in monotonie.
In ceea ce priveste bunicii si bunicutele, ei aveau in grija nepotelul respectiv copilul cu care fac pe babysitterul. Si chiar am fost atenta la o scena cat se poate de hilara dintre un bunic si nepotul lui de vreo 8 ani. Copilul era pe bicicleta si nu am inteles de ce era asa de nervos incat sa urle in gura mare ca nu vrea si nu vrea. Bunicul a stat bine cu nervii la auzul acestui rasfat exagerat, pana cand i-a dat usor o palma. Degeaba, copilul nu se potolea sub nicio forma. A plecat atunci de langa el, dar acest rasfatila de copil nu mai inceta sa urle si sa planga. Era chiar hilar sa-l vezi, mare fiind, cum ii intrece pe copiii de 2 ani, cu mult mai cuminti si silentiosi decat el.
Greu e cu copiii din ziua de azi, si mare pacat ca parintii ii lasa pe mana bunicilor, babysitter-elor sau vecinelor. Pentru ca e clar ca daca astazi cei mici isi petrec mai putin de 2 ore cu parintii lor, atunci ei nu vor primi doza de afectivitate, dar si autoritate din partea celor care le-au dat viata. Si asta e chiar ingrijorator, pentru ca viitorul nostru il reprezinta adolescentii si copiii de acum.
Sa speram ca la un moment dat se vor trezi din aceasta neglijenta voluntara sau nu acei parinti despre care vorbesc, si copiii vor avea alaturi in primul rand un prieten, ca sa nu mai vorbesc de o autoritate reala si constructiva!